Mă uit pe geam, nu văd pe nimeni pe stradă, şi mă refugiez înapoi în faţa calculatorului. Deja mă dor ochii de la efortul de a scrie fără a fi sub influenţa cofeinei. Mai sunt două săptămâni până la termen şi încă nu am terminat de scris ultimele capitole. Regret zilele în care stăteam pe canapea, lenevind, uitându-mă la vreun film nou apărut. Regret şi plimbările prin parc, cu toate că ele mi-au fost inspiraţia de căpătâi. O bătrânică prin parc plimbându-şi nepoţelul a avut ca efect o trăire străină de mine. Am simţit invidie. Îmi doream atat de mult să fiu în locul acelui copilaş, să mă ţină de mână bunica, să pot schimba lumea numai cu un zâmbet. Aşa îmi spunea mereu mama, Dumnezeu s-o ierte!
Unde mi-e cana de cafea? E prea fierbinte! Ah, la naiba, am vărsat puţin şi pe tastatură. Merge măcar? Merge …Sună telefonul. Mă duc să răspund în timp ce cafeaua de pe pantalonii mei proaspăt spălaţi se răceşte.
- Mai ai mult de scris? aud eu vocea editorului meu răcnind foarte politicos.
- Nu domnule, în două săptămâni veţi avea cartea gata pentru corectat.
- Două săptămâni?! zbiară el şi mai tare. Ai o săptămână la dispoziţie, asta pentru ca îmi place de tine. Cinci zile, nu mai mult! Şi îmi trânteşte în nas telefonul.
Cu toate că nişte cuvinte neacademice nu mă ajutau cu nimic să-mi termin cartea mai repede, mă eliberam de toată energia negativă pe care un simplu telefon a reuşit să o producă.
Mai am trei capitole şi dobitocu ăla le vrea gata până la sfârşitul săptămânii?? Omul ăla o să mă scoată din sărite într-o zi, şi atunci am să-i arat eu ce cred de chelia lui!E ora trei după-masă, şi deja mă bate gândul să renunţ. Dar nu! Proiectul ăsta este mult prea importanat pentru mine. Nu am spus nimănui despre ce este vorba, decât editorului. Vreau să fie o surpriză pentru toţi. Care toţi? În general oamenii care îmi apreciază munca, cei care măcar mi-au văzut numele pe cărţi. Mă dedic întreagă lor. Singura mea familie pe care am avut-o mi-am lăsat-o acum mulţi ani în urmă la Paris când am plecat de acasă. Nu am regretat niciodată acel act, nesăbuit în principiu, dar eliberator. De ce l-aş regreta? Sunt ceea ce sunt pentru că mi-am urmat propriul fir al destinului, si nu mi-am lăsat viaţa în mâna sorţii sau a tiraniei. Cu această carte biografică mi-am propus sa-mi surprind si prietenii. Până la urmă, nu m-au cunoscut niciodată aşa cum sunt. Care prieteni? Asta aş vrea şi eu să aflu. Până atunci voi lua lucrurile ca atare.
Mă uit din nou pe geam. Nimeni. Mă îmbrac şi mă duc în localul meu favorit. Bateria laptopului nu e încărcată destul, dar îl iau în eventualitatea unui miracol.Peste aleile care înconjoară blocul s-a presărat peste noapte un strat de nostalgie, care împletit cu monotonie transformă “acasă” într-un cuvânt anost şi insipid. Merg încet, odată cu timpul pe care parcă îl văd oprindu-se pentru a mă privi iar apoi trece mai departe dând din cap, nemulţumit. Dar are el oare dreptul să mă judece? Din pomi cade peste mine, învăluindu-mă, zăpadă arămie, care redeştepta în mine sentimente uitate, pierdute, pe undeva prin cufărul amintirilor.
“ - De ce pleci? l-am întrebat eu cu lacrimi în ochi.
- Pentru că nimic nu mă mai leagă de “aici”. “
- Desi! Stai! Desiree! aud în spatele meu o voce cunoscută. Minette apare din scara blocului meu. Aparent mă căuta acasă.
- Nu te aşteptam, spun eu surprinsă, sufocată de una din îmbrăţişările ei.
- Vrroiam să-ţi fac o surrprriză, râde ea cu toţi dintii, vorbind cu acelaşi accent franţuzesc de care nu a reuşit nici până în prezent să se debaraseze, crezând întradevăr că îmi face o surpiză.
Mergem împreună la bar. Pe drum îmi povesteşte despre noua ei cucerire. Nu am acea dispoziţie în care să stai şi să asculţi toate întâmplările pe care le povesteşte cineva, mai ales când propria persoană nu este implicată. Ascult însă, aparent interesată, anticipând o seară foaaarte lungă.
- Un Martini twist, comand eu sec chelneriţei.
Minette nu îşi luase nimic, şi debitează încontinuu nişte tâmpenii la care eu nu mă pot concentra. Când mă gândesc că am venit aici pentru a savura puţină gălăgie pentru a avea o seară productivă! Ce mai seară!
…
Era o noapte calmă când florile încă nu îşi pierduseră culorile iar copacii erau zvelţi. Mirosul de asfalt ud te pocnea în faţă imediat ce deschideai ferestrele…
- Mă asculţi? întreabă Minette de control.
- Da! îi răspund eu tresărind, după care îşi reîncepe monologul.
…
Mirosul de asfalt ud te pocnea în faţă imediat ce deschideai ferestrele. Eram noi doi, singuri pe terasa micului meu apartament. Amândoi eram ameţiţi de prea multe shoturi de tequila dar încă puteam susţine o conversaţie normală. Picăturile fine de ploaie ne loveau brutal peste faţă … dar ce ne păsa nouă? Puteam să stau în aceeaşi poziţie cu cotul pe balustradă şi uitându-mă la el toată noaptea. Mă pierdeam în cuvintele lui, în înţelesurile lor, astfel încât cu greu puteam să mă concentrez să-l înţeleg, în loc să mă uit la forma buzelor lui care mă ispiteau să le sărut, în loc să mă joc cu paharul prefăcându-mă că sunt atentă. Era ciufulit, aparent neîngrijit, dar de fapt aranjat cu mare minuţiozitate, parte din planul lui diabolic de a mă seduce. Îl cunoşteam numai de o săptămână dar deja numai când îi auzeam numele, tresăream. Îmi doream să-mi trec mâna prin părul lui. Ochii îi luceau uitându-se în ai mei. Cine a spus că ochii sunt fereastra sufletului s-au înşelat căci ai lui erau verzi dar ca de gheaţă, şi îl făceau rece şi de neclintit. Mă înfiorau. Nu-mi amintesc cum am ajuns atât de aproape. L-am cuprins cu un braţ de după gât, iar el şi-a pus mâinile pe şoldurile mele mângâindu-le dibaci. Ne-am sărutat acolo, pe terasa micului meu apartament de unde stelele mă vedeau şi îmi zâmbeau discret.
- Desi, mă duc să-i cer să-ţi umple paharul? mă întreabă îngrijorată Minette, când vede că duc la gură paharul gol de Martini.
- Nu mulţumesc, Minette. Nu mă lua greşit dacă te rog asta. Vreau să mă laşi seara asta să lucrez. Aici este singurul loc unde pot să-mi adun gândurile în cuvinte şi acesta e singurul motiv pentru care sunt aici.
Minette pleacă, evident supărată, însă cel puţin am rămas singură cu gândurile mele. Stau şi mă uit la ecranul laptopului neştiind ce să fac. Nu ştiu cum să se termine povestea, nu m-am gândit niciodată. Mereu impovizam pe măsură ce scriam. Acum însă e diferit căci este vorba de copilăria mea, de Parisul pe care l-am lăsat în urmă pentru ceva mai modest, de mama mea, de uriaşa casă pe care trebuia să o împart cu o soră mai mare şi cu un tată alcoolic, de camera mea unde îmi petreceam cea mai mare parte a zilei, de aleile parcului pe care mă plimbam nopţile când nu puteam adormi, de caietele mele pe care scrijeleam fraze pe care apoi le puneam cap la cap şi din care ieşea câte o povestioară, de cinematograful din colţul străzii mereu deschis şi pe care îl frecventam destul de des, de omul care îmi vindea cu un zâmbet mare pe buze gumă sub forma unor biluţe mici şi colorate. Lista umplea trei capitole până acum. Editorul aşteaptă restul de acum în cinci zile, şi după cum îl ştiu că e de nerăbdător o să mi le ceară în trei. Am deci trei zile bune la dispoziţie pentru a scrie jumătatea celalaltă a copilăriei mele tumultoase.
Mă uit în sus şi observ că lampadarul de desupra mesei „noastre” e stins. Să stea el oare drept un simbol al apusului nostru? Masa nu este ocupată, însă nu aş putea să stau din nou în acel loc care poate mi-ar provoca durere fizică. Parcă îi văd: doi oameni, poate simpli, însă nebuni unul dupa altul, stând la acea “masa a fantomelor” (după cum ulterior am denumit-o), îmbrăţişaţi, ignorând muzica, îmbulzeala şi oamenii. Erau ei doi, singuri împreună. Imaginea lor se spulberă încet ca puful de păpădie, ca piesele unui puzzle care se destramă, lăsând loc unei imagini ale unei tinere fete abia trecută de douăzeci şi cinci de ani, şi în a cărei viaţă predomină pustiul. Am învăţat să trec peste momentele grele, şi nu găsesc un rost pentru care să stau în seara asta, chinuindu-mi mintea şi creativitatea pentru a scoate pe bandă rulantă pagini care de altfel nu povestesc decât întâmplări triste, ale întunecatei mele adolescenţe, a perioadei în care ar fi trebuit să fiu copil. Mi-am promis cu mult timp în urma că voi recupera toţi acei ani pierduţi când nu făceam decât ceea ce lătrau tata şi Lucie. Mi-am promis că voi avea o viaţă a mea, şi m-am ţinut de acea promisiune. Am nesocotit însă faptul că în momentul în care te îndrăgosteşti viaţa deja nu îţi mai aparţine. Ea ajunge să orbiteze împreună cu gândurile, sentimentele, dorinţele, aspiraţiile, planurile de viitor, în totalitate în jurul acelei persoane. Şi acum mi se pare ciudat. Parcă îmi vine a râde, însă am plâns prea mult pentru o asemenea ipocrizie.
O nu! Bateria! În timp ce eu reînviam trecutul, laptopul meu consuma baterie. Asta până când s-a terminat. Chem chelneriţa să-mi facă nota.
- Nota a fost deja achitată, îmi spune ea afişând un zâmbet politicos.
Minette! Ea are mereu grijă de mine.
E frig afară şi îmi trag mai bine pe gât eşarfa mea veche. Laptopul îmi atârnă greoi în geanta lui şi îl blestem în gând pentru că şi-a consumat resursele. Vântul trece pe lângă mine, ocolindu-mă, luând la rost nişte frunze uitate pe caldarâm. Le ia şi le duce cu el, în timp ce eu, spectator fără voie, mă preling încet şi nevăzută pe străzi. Frigul parcă şi el trece prin mine dar deja nu îl mai simt. Mi-e frig înăuntru. E frig în acea pustietate în care domină amintiri reci, îngheţate, puse la păstrare pentru a fi consumate mai târziu când în faţa unui foc, înconjurată de nişte copii, ei îmi vor auzi povestea şi se vor minuna căscând mari ochii şi îndemnându-mă să continui. Râd în sinea mea de absurditatea acestui gând, dar mă gândesc însă la ce va fi. Nu preconizez nimic. Totul va fi o pură întâmplare, iar dacă va fi bine, înseamnă că undeva întradevăr am un înger păzitor care îmi ghidează paşii, însă dacă va ieşi prost ca până atunci, înseamnă că nimic nu s-a schimbat, că destinul are un drum implacabil în faţa căruia eu nu pot decât să mă înclin.
Ajunsă în faţa blocului, răsucesc cheia în broasca uşii cu speranţa că nu se va bloca din nou. Am reuşit şi sunt din nou pe acelaşi hol îngust. Urc aceleaşi trepte vechi şi erodate pe care le urc în fiecare zi. Nimic diferit, nimic nu s-a schimbat de ieri până azi, de acum şapte ani până în prezent. În uşă, Dna Pirim de la parter mi-a lăsat un bileţel. Scrisul ei aproape ilizibil, de femeie bătrână mă face să îmi consum ultimul strop de energie încercând să descifrez mesajul.
“Nu uita să duci gunoiul că mâine vor veni gunoierii”.
Cum aş fi putut uita când mereu mă bate la cap, când gunoierii vin mereu în aceeaşi zi a săptămânii, când gunoiul este pe cale să răbufnească în coş. Mă gandesc la ce ar zice Dna. Pirim, o femeie avară prin definiţie, când ar auzi câte pagini am irosit din cauza unei supradoze de cofeină, lucru care m-a ţinut trează şi cu chef de muncă. Râd fără să ma exteriorizez.
Dând dovadă de o motivaţie intrinsecă pe care nu o credeam sălăşluind în mine, trec pragul casei. Îmi las cheile în coşuleţul special de pe măsuţa din hol, mă duc la baie şi dau drumul apei să curgă, timp în care mă uit în oglindă. Sunt aceeaşi “eu” pe care o ştiam. Nimic nou, poate doar inelele vineţii din jurul ochilor care îmi împovărează faţa. Mă frec la ochi încercând să înlătur pâcla de ceaţă de pe ei. Erau doar aburii însă. Stau acolo şi mă privesc cum mă pierd în ceaţă … Din nou ceaţă.E cald, e bine. Mă simt în sfârşit în siguranţă la adăpostul meu, în care deja nu se mai vede nimic, în care sunt doar eu, dezbrăcată de secrete, de intenţii rele, de griji, de vise şi de singurătate. Le-am lăsat afară la uşă, dar mă aşteaptă şi cum voi ieşi mă vor năpădi din nou. “Un om nu poate scăpa de el însuşi, nu se poate uita, şi cu siguranţă nu poate sa nu mai vorbească cu el.” Nu mai ştiu cine a zis asta, însă mă motivează permanent să mă cunosc mai bine, ca niciodata să-mi înşel aşteptările, să fiu într-o permanentă prietenie cu eul meu.
Şterg cu mâneca halatului aburul din oglindă şi îmi privesc reflecţia. Îmi cursese rimelul, poate nu atât din cauza băii fierbinţi sau a aburului emanat, cât a puţinelor lacrimi pe care mi le-am permis să le jertfesc pentru trecutul cu el pe care rar îl readuc în prezent, dar de care îmi amintesc cu drag, pentru care plâng că s-a încheiat. De când nu am mai plâns! De când obrajii mei nu s-au mai înflăcărat aşa, de când coşul pieptului nu m-a mai durut aşa de tare. Pot afirma cu sinceritate că uitasem să mai plâng. Mă învaţasem să-mi stăpânesc lacrimile, prin sugestii ca nişte mesaje subliminale. Nu consider că am greşit gândind aşa, dar remuşcările m-au copleşit după ce eram incapabilă să mai simt iubire sau ură, tristeţe, să râd din inimă, să sufăr, să mă mai implic, să mai trăiesc cu adevărat. Această pseudo-viaţă nu mă ducea nicăieri. Încă eram în mijlocul drumului. Încă era ceaţă.
Îmi şterg lacrimile încet, mâhnită că trebuie să-mi distrug picăturile, în care pusesem mai mult sentiment decât în orice în ultima jumătate de an care a trecut de când… ei bine, de când el a plecat. Nu a trântit uşa, ci a închis-o încet ca şi când ar fi spus “Vino după mine! Mai e timp“ . Ar fi trebuit să ştie mai bine de atât! Ar fi trebuit să ştie că mândria mea depăşea cu mult capacitatea mea de a iubi. Atât de puţin mă cunoştea!
Mă îmbrac în grabă şi mă aşez la birou. Cafeaua se făcea, iar din cafetieră iese o aromă plăcută, îmbietoare. Laptopul se încărcase aşa că pot în sfârşit să-mi reiau treaba. Mă ridic de pe scaunul moale şi comfortabil şi mă îndrept spre fereastră. E o noapte fără stele, la fel de mohorâtă, numai bună pentru a scrie. Mi-ar fi mai uşor dacă aş avea şi idei. Ah, mă omoară capul! Cineva să-l facă să tacă! De ce se învârte camera?
Nu văd bine. E frig. Prea frig. Din ce în ce mai frig. Am o pâclă pe ochi care mă împiedică să văd ceva în faţa mea. În timp ce merg pe ce pare a fi un trotuar, mă speri de fiecare dată când mă împiedic de câte ceva: sticle goale, cutii de carton desfăcute, însă nu înţelegeam ce căutau pe un trotuar?! Cu toate că mă uit pe unde merg, obiectele par să apară din neant. Când îmi ridic privirea, observ o siluetă. Pare un om mai mic. Mă gândesc că e foarte aproape din moment ce îl pot vedea, dar pe măsură ce avansăm unul spre altul, devine din ce în ce mai mare. La picioarele lui o pereche de ochi roşii înaintează odată cu el. Când ajungem faţă în faţă, tresar când aud binecunoscuta sonerie de la uşă.
- Te-am rugat să nu uiţi de gunoieri! mă mustră Dna. Pirim când îi deschid uşa.
- Dar gunoierii nu ajung niciodată aşa devreme la noi, protestez eu. E abia ora unu noaptea!
Dna Pirim se uită la mine cu o expresie nelamurită apoi îmi zice cu o voce stinsă:
- E cinci după-masă, scumpa.
Îi închid uşa în nas. Sigur mă crede nebună! Îmi consult ceasul de mână: ora şapte şi douăzeci. La fel şi ceasul mare cu pendul care ticăie zgomotos atârnat de peretele din camera de zi. Însă ritmul nu mai e acelaşi, ci mai rar, mai grav. Mă duc la uşă şi o deschid. Madam Pirim este tot acolo, proţăpită în faţa uşii, cu mâna întinsă ca şi când ar vrea sa apese pe sonerie. Îmi flutur mâna prin faţa ochilor ei. Nici nu clipeşte, nu schiţează nimic, doar stă şi se uită în gol. Ca o statuie stă mută, de piatră. Poate că aveam să văd şi nişte porumbei care îşi găseau odihna pe braţul ei subţire ca un fir de telegraf. Încerc să o scutur să se trezească, însă cum o ating simt pielea de pe mână cum mă arde, şi mi-o retrag repede, speriată. Nu am nimic pe mână însă simt nişte pişcături ca de ţânţar cum îmi ard pielea peste tot. Nu voi mai repeta acest gest nesăbuit. Parcă ar fi lovit-o un trăsnet în acea poziţie. Parcă înăuntrul ei sufletu-i striga după ajutor. Poate că era captivă în propriul corp.
O las singură acolo cu gândul că mă voi întoarce. Un fir invizibil parcă mă trage. Mă simt ca o păpuşă, în timpul unui spectacol ridicol. Cobor în grabă scările şi ies din bloc. Este încă noapte dar pot vedea limpede ceaţa. Pe stradă, oameni nemişcaţi se uită în gol, nici o maşină nu tulbură liniştea ca de mormânt care s-a stabilit.
Încep să râd. Râd ca o nebună. Râd ca şi când nu ar fi fost nimic ciudat. Clar nu m-am trezit! Sunt încă în acel vis în care timpul nu există, sau cel puţin stă pe loc. Stă să se odihnească. A obosit uitându-se la noi cum îl irosim pe fleacuri, pe nimicuri, pe nişte chestii care în ansamblu nu reprezintă mare lucru, dar care pentru noi înseamnă ceva. S-a săturat să constate că noi mai mult trăim într-o lume iluzorie, în care clepsidra nu se mai întoarce în timp ce noi visăm cu ochii deschişi, mai degrabă decât în realitatea cotidiană, perceptibilă, în care secundele trec la fel de repede pentru toţi, în care ar trebui sa fim mulţumiţi de viaţa noastră fără să aspirăm la mai mult. El ştie oare că visele sunt doar un mod de evadare din materialitate, că fără ele, fără oameni cu viziuni măreţe, fără sclipirile de inteligenţă care au loc în acest proces, lumea ar fi rămas la fel, neschimbată, abia ieşită din Grădina Edenului? El ştie oare că fără a ne debarasa de lumea aceea palpabilă, am fi ca nişte maşinării, incapabile de iraţionalitate? S-a oprit el oare, timpul, să ne judece pe fiecare după numele său, după vârstă, după ocupaţie, după vise, după credinţe? Poate ca totuşi s-a săturat de acele mii de vorbe spuse mai mult în glumă, dar care însămânţează mai multă putere de dorinţă decât una singură concretă. De câte ori nu ne-am dorit ca timpul să se oprească din orarul său previzibil, să încetinească, să transforme momente trecătoare într-o eternitate, sau dimpotrivă, să treacă mai repede pe lângă cei nefericiţi, îmbătrânindu-le chipul, făcându-i de nerecunoscut în faţa destinului, în faţa Judecătorului.
Păcat că doar în vise se poate întâmpla aşa ceva: să poţi trece pe stradă, singurul om care se mişcă printre atâtea statui, să le vezi feţele caraghioase în poziţia în care timpul le-a comandat să se oprească.
Dar dacă e un vis, de ce nu mă mai trezesc?! Şi dacă nu e, de ce sunt captivă în această atemporalitate în care numai eu sunt imună? Să fie oare asta parte a penitenţei mele? Nu era de ajuns singurătatea la care m-am autocondamnat? Acum, printre statui, sunt încă şi mai singură decât mi-aş fi dorit vreodată.Subit, se aprind nişte becuri care luminează o băcănie mică din colţul străzii. Instinctiv, mă gândesc la el, la glumele pe care le făceam pe seama vânzătoarei. Mă bântuie acel chip pe care ştiu că nu îl voi uita. Mă ucide gândul că nu îl voi mai vedea decat apelând la amintiri. Mă cuprinde un val de căldură care îmi conferă pacea interioară pe care o căutam în zadar de atâta amar de vreme. În sfărşit ştiu că totul e bine, că e loc şi de mai bine.
Undeva în capătul străzii, se aprinde altă lumină. Din capătul opus, văd aceeaşi siluetă uşor recognoscibilă care se apropie de mine, urmărită de aceeaşi pereche de ochi roşii. Ce se aude? Pare a veni din faţă. Însă în faţă nu mai e nimic. Este doar balustrada unui pod pe care nu l-am mai văzut până acum. Mă uit în spatele meu. Nimic din ce fusese înainte nu mai este. În spate este numai marginea cealaltă a podului. Paşii îmi sunt timizi în timp ce mă apropii de balustrada din faţă. Cu un ochi mă uit la silueta care înaintează încet, cu un picior schilodit. Nu mi-e frică. Am încetat demult a mă mai teme.
Aud din nou acel zgomot care mi-a atras atenţia şi înainte. În timp ce mă apropii de balustradă, îl aud din ce în ce mai tare. Am ajuns la capăt. De acolo nu puteam vedea decât o eternitate de apă. Sunetul se amplifică cu fiecare secundă, la fel de inteligibil. Poate dacă stau şi ascult… Era o voce de bărbat. O cunoşteam de undeva. Era un tril pe care îl aducea vântul din străfundul apelor. Întind mâna şi simt o adiere aproape palpabilă. Ţinând ochii închişi, îl puteam vedea, era chiar el. Mâna lui era întinsă şi ea. Nu ajungea până la mine. Pipăind balustrada, cu ochii încă închişi, trec peste ea. Acum nu mă va mai despărţi nimic de el. Zgomotul încă se aude, însă el e mut. Stă doar, undeva în aer, înconjurat de ceaţă, cu mâna întinsă. Mă aşteaptă dar eu tot nu ajung la el. “Sari!” aud de undeva. Fără a mai raţiona lucrurile, sar. El mă prinde şi mă strânge la piept. E aşa de cald!
Acolo, îmbrăţişaţi, simţeam timpul cum îmi curge prin vene, cum acesta îşi reia cursul normal, cum ceaţa încetează a-mi mai apăsa pieptul. Deodată, îmi simt părul fluturând în sus, şi în acea încleştare a destinelor noastre, îmi simt picioarele cum îngheaţă, apoi trupul, şi încet încet, mă înec toată în iubirea lui.
[opinions are appreciated :D]
