E doar un simplu barbat, care merge pe strada, abatut de fiecare data, insa cu nimic mai special decat alte doua milioane de bucuresteni.
Urca anevoios scarile blocului, si parcurge acelasi drum pe care il cunoaste de douazeci de ani. Deschide usa de la apartament. Lumina nu este aprinsa, nici nu se astepta sa fie. Doar locuia singur acum. In sufrageria pustie, cadeau umbre de la singurul felinar care lumina mica straduta. In acel semi-intuneric, se uita la lampadarul pe care sotia lui l-a cumparat cu multi ani inainte de la un anticariat, si pentru care trebuira sa amane plata chiriei pe o luna. Era antic, acum si prafuit, dar care ii trezeste amintiri pe care nu credea ca le mai are. Se aseaza pe un scaun, si continua sa se uite la el, ca si cand s-ar astepta sa prinda cumva glas si sa vorbeasca cu el. Regreta serile in care il gasea aprins, si se uita urat la el, ca la un simplu moft. Cu timpul, a devenit mult mai mult de atat: este un simbol, pe care trebuie sa-l talmaceasca. La inceput credea ca este un blestem, o vesnica aducere-aminte a ceea ce fusese, un obiect care nu-l lasa sa-si vindece ranile. Acum i se parea a fi un stimul pentru a rememora numeroasele clipe frumoase, fiind singurul lucru pe care l-a pastrat.
Il aprinde. Incaperea se umple de o lumina galbuie, care are mereu darul de a-i alina singuratatea. De o luna doarme numai in sufragerie, si numai cu lumina aprinsa. Mereu o viseaza. Se agata permanent de un fir de speranta, sperand poate sa o regaseasca in vise.
Ca toti oamenii pusi in fata unei catastrofe, se plange mereu: “De ce ea?!”
Ea: o femeie remarcabila, doctorita, care salva vieti facand o slujba din asta.
De ce a trebuit sa moara? Barbatul este sigur ca lampadarul stie mai multe decat lasa sa se vada. Trebuie sa descopere misterul, intr-un fel sau in altul!
Leave a Reply