The good, the bad, the desolate iunie 18, 2007

Fata statea pe deal, in mijlocul campului. Il astepta pe EL. Era asezata pe iarba, la umbra unui nuc. Canta o melodie din folclor, una vesela. Se uita la cer, si vedea cum norii incepeau a se strange in jurul ei. Simtea cum aerul o apasa, cum cerul isi pierde din stralucire, cum cantecul devine si el incet incet posomorat. Nu intelegea de ce intarzia atat, si isi pierdea rabdarea cu fiecare minut in care norii puneau stapanire pe cerul care pana atunci parea fericit.

O ameninta nu atat ploaia cat si bezna, iar sa plece pe intuneric era nebunie curata, desi nu era mai tarziu de 6. De mica ii spuneau bunicii sa nu cutreiere dupa inserat, caci, spuneau ei “toti se intorc nebuni de pe coclauri”.

“De ce nu vine?”

Cu o ultima sfortare, cerul devenise total acoperit de nori. De unde statea ea, putea sa jure ca la orizont, din nori cobora o scara. Se dadu inapoi, speriata, si se lipi de trunchiul nucului sperand parca sa o protejeze. Copacul, isi strange crengile in jurul ei, mangaindu-i fruntea, stergandu-i cu frunzele siragurile de lacrimi.

De pe scara, coboara niste omuleti micuti de la departare, care se indreapta spre ea in pas voios. Le auzea cantecul din ce in ce mai aproape, si nici copacul nu avea darul de a o linisti. Crede sincer ca a innebunit.

Omuletii sunt la doar cativa metri de ea si de nuc, dar se oprisera din cantat. Erau imbracati curios, fistichiu, si purtau palarii prea mari pentru capetele lor. S-au oprit si stateau aliniati in fata ei.

“Ti-a sosit ceasul batrane”

Nucul ii dadu drumul fetei, iar ea fugi speriata, dupa un alt copac. Se uita la omuleti cum inconjurau nucul, si incepeau sa danseze in jurul lui, intr-un fel de incantatie care o vrajea cu fiecare nota. Dintr-o data vazu un fulger care trazni batranul copac. Acesta lua foc instantaneu, si mirosea a frunze parlite, a natura moarta, a vise neimplinite. Fata vedea cum valurlile de fum verde-argintiu se ridicau la cer ca o ofranda adusa zeilor. Cand focul se stinse de lacrimile ce curgeau din cer, se auzi un tunet care o infricosa. Parea ultima zvacnire a nucului, ultima bataie a inimii. Omuletii se facura disparuti, iar dupa ceva timp, ploaia se opri iar in locul copacului nu era decat un mormant de cenusa.

De la departare vazu o silueta. Era El care mergea agale, fluierand, linistit, de parca nu vazuse nimic din cate se intamplase. Se aseza sub copacul langa care statea ea, de parca nu o vedea.

Dadu sa intinda mainile sa-i faca un semn, dar in locul unor maini normale vazu niste crengi mari si noduroase. Incerca sa vorbeasca, dar nu se auzea decat un fosnet de frunze. In sinea ei plangea, dar in afara, ii cadeau frunzele mai ruginii.

Acum devenise o veriga a naturii, de unde putea doar sa fie martora la tot ce se intampla in jurul ei. Nimeni nu avea sa stie ce se intamplase cu ea. Avea sa ramana permanent trista, inchisa intr-un trup de scoarta, singura ei grija fiind taietorii de lemne.