Taka august 17, 2007

Ploaia venită pe nepusă masă nu era o binecuvântare la fel de mare pe cât credeau locuitorii din micul sat japonez, Tokka. Deşi recoltele nu erau bune din cauză că nu plouase destul, sătenii se temeau de o inundaţie a plantaţiilor, ceea ce avea să ducă la sapă de lemn multe familii.

Hiroko se uita mereu pe fereastră după soţul ei, în timp ce fiica lor, Aiko, dormea în patul ei de lângă soba improvizată. Degetele i se albiseră pe lingura de lemn cu care amesteca fiertura de legume care era pe foc. La un moment dat aţipise pe scaun, dar tresări speriată când uşa se dădu de perete, iar în încăpere intră soţul ei, ţinând pe cineva în braţe.

- A leşinat pe drum. Am găsit-o pe câmp, strigând după ajutor.

Bărbatul o întinse pe pat. Hiroko scoase un sunet ascuţit, şi arătă spre piciorul ei drept: fusese prins într-o capcană pentru animale.

- E a vecinului. Mă duc să chem un doctor.

Nakai plecă, lăsându-şi soţia să aibă grijă de necunoscuta de pe câmp. Hiroko aduse apa rece să-i răcească fruntea de la febră. Deschise ochii. Chipul frumos al femeii care stătea deasupra ei o liniştea, ca şi vorbele ei. Îi alinau durerea puţin câte puţin. Piciorul… nu-l mai simţea. Se ridică în capul oaselor, însă femeia o opri.

- Trebuie să stai întinsă. Piciorul tău e bine, se vindecă repede.

- De cât timp sunt aici?

- De două zile. Vei sta la noi până te vei recupera complet.

Taka ii multumi dand din cap.

- Nici nu trebuie acum. Tu doar trebuie să stai întinsă, şi să suporţi câteva căni de ceai pe zi până o să te simţi în stare să mergi. Soţul meu te-a găsit pe câmp, dacă îţi mai aminteşti, erai prinsă într-o capcană.

Taka dădu din cap. Părul îi era ravaşit de agonia în care se aflase ultimele doua zile, iar faţa albă, însă obrajii dogorinzi, iar trupul îi tremura de efortul de a se ridica în capul oaselor. Nu putea vedea decât tavanul casei din locul unde stătea, dar simţea mirosul de mâncare, specific unei familii.

- S-a trezit, mamă? întrebă fetiţa care stătea în spatele femeii.

- Da, dar trebuie să o lăsăm să se odihnească, spuse Hiroko, şi plecă de la căpătâiul lui Taka.

- Bună! Eu sunt Aiko. Tu câţi ani ai? o întrebă micuţa.

- Optsprezece, ii raspunse Taka, întorcându-i zâmbetul, si prefăcându-se ca nu observase ca mama vărsase puţin ceai fierbinte pe ea.

- Am abia opt ani şi zece luni. Mai sunt două luni şi voi face nouă.

Copila o amuza, dar se simţea mult prea obosită pentru a mai susţine o conversaţie.

- Aiko, du-te şi ajută-ţi tatăl sa aducă peştele.

Hiroko veni din nou la capul patului în care zăcea Taka. O susţinu să se ridice un pic, îndeajuns cât să poată să-şi bea ceaiul.

- Asta îţi va ţine de foame până vei putea sta la masă cu noi şi în acelaşi timp, e un remediu care te va pune pe picioare.

Taka îşi arătă recunoştiinţa luându-i mâna liberă in amândouă ale sale.

- Au!

Taka îşi infipsese unghiile adânc în mâna lui Hiroko, dar imediat ce aceasta ţipă, se lăsă pe spate leşinată. Hiroko o privi cu milă la sărmana fată, care părea să sufere teribil. Uită cu totul de micuţele zgârieturi.

*

Nakai tocmai se întorcea de la treburile zilnice, când o găsi pe fată în picioare, sprijinindu-se de soba caldă, tremurând toată. Se apropie de ea, iar ea întoarse capul, chipul purtând o expresie de calm interior care îl bulversă pe Nakai pentru câteva secunde.

- Ti-e frig? întrebă bărbatul evident îngrijorat.

- Acum mi-e bine.

- Nu ai vrea să stai jos?

Taka dădu din cap, economisindu-şi forţele. Nakai luă un scaun de la masă şi îl aşeză în faţa sobei.

- Cum merge cu pescuitul? întrebă fata.

- De unde ştiai?

- Sunteţi aproape de ocean şi gătiţi foarte mult peşte, zâmbi ea.

Nakai acceptă explicaţia fetei, şi ca să-i răspundă, spuse:

- Nu prea reuşesc să mai prind peşti mari. Îmi cad în năvod numai peştişori, pe care de milă îi arunc înapoi. Păstrez totuşi câţiva ca să avem ce mânca. Cultura de orez pe care o lucrează Hiroko e şi ea cam săracă.

- Nu cred că vom mai avea parte de furtuni. Cel puţin câteva săptămâni bune. Nu mă mai dor oasele, explică ea văzând chipul lui Nakai foare nedumerit.

- Tu de unde eşti mai exact? întrebă Nakai din senin. Şi cum anume ai ajuns în capcana aceea?

- M-am născut în satul Viromo nu departe de aici, iar în noaptea aceea am fugit de acasă fara a avea idee unde m-as putea duce. Pur şi simplu am fugit.

Taka se uita înspre foc în timp ce vorbea. De unde stătea, Nakai putea vedea focul dansând în privirea ei. Cunoştea acei ochi. Îl bântuiau de fiecare dată când se uita în oglindă, nişte ochi verzi înlăcrimaţi, din trecut.

- De ce ai fugit?

Taka nu răspunse ci continuă să se uite la foc, fermecată de sunetul focului care pune stăpânire peste crenguţe, de cum buştenii se transformau în cenuşă.

- Poţi descoperi ciclul vieţii numai ascultând focul, spuse ea într-un târziu. Înmugurim, creştem, iar când suntem destul de mari începe decăderea. Apoi, ardem. Ardem de vii în propriul nostru infern.

*

Vorbele încă îi răsunau în urechi şi trezeau în el trăiri străine. - Fata asta este foarte ciudată, se adresă Nakai soţiei lui. Hiroko dădu din umeri.

- Nu ştiu ce să cred despre ea. Aiko o place. Sper să poată rămâne mai mult, să mă ajute prin casă.

Propunerea ei a fost acceptată pe loc de Taka. Se recuperase bine, iar singurele amintiri ale acelei întâmplări rămâneau numai cicatricile. Muncea cot la cot cu Hiroko, în linişte dar cu spor.

*

„Au trecut cinci luni de când sunt aici. E de ajuns.”

Aşteptase atât amar de vreme încât părea să fi acumulat toată rabdarea din lume. Salcia de pe deal se plecase la pământ odata cu suferinţa ei, plânse odată cu lacrimile ei, iar acum rămânea statornică precum pietrele de pe fundul unui râu învolburat: nimic nu o putea pune la pământ.

Într-un sfârşit, se regăsise pe sine printre multe planuri de răzbunare, care mai de care mai inventive însă lipsite de tact, de acea strălucire de fantezie nebunească. Acum însă avea să-şi recâştige demnitatea. A trecut prin foc, iar acesta a călit-o, apoi prin apă, iar aceasta a întărit-o. A căzut la pace cu demonii săi: după răzbunare avea să urmeze ultimul său act demn. Nu îi era frică. Cum nu îi fusese când îşi băgase piciorul deliberat în acea capcană, cum nu îi fusese când striga după ajutor, neştiind când Nakai avea să o audă. Nu îi era frică.

Drumul spre casă părea mai lung decât de obicei, dar sub nici o formă nu avea să dea înapoi. Era prinsă în mrejele unei fantezii: se vedea aclamată, iubită aşa cum nu fusese niciodată, deşi era unicul lucru din lume pe care şi-l dorise cu adevărat. Dar chipul i se schimba, faţa odată calmă cu o piele albă şi fină acum era descompusă de răzbunarea sa. Ochii îi străluceau diabolic. Vântul îi bătea sălbatic părul peste faţă. Degetele se albiseră pe cuţit. Din pumnul bine strâns curgeau firişoare de sânge pe iarbă. Deschise uşa, fără nici cel mai mic zgomot. Toţi dormeau adânc în singura cameră a căsuţei. Hiroko si Nakai dormeau faţă în faţă, iar micuţa Aiko, langă ei, în pătuţul său.

Nu purta încălţări, deci nu făcea nici un zgomot. Se îndreptă spre patul celor doi. Pumnalul era desupra capului său când Aiko se ridică în capul oaselor. Nu scoase nici un sunet, însă privirea ei înfricoşată spunea că pricepuse. Îi făcu semn că „nu”, dar Taka nu se putea uita la ea, aşa că întoarse capul cu pumnalul încă aţintit spre ei, însă de data aceasta, strânsoarea era mai slabă.

Ezita. Ezita din cauza unei fetiţe care era pe punctul de a-şi pierde părinţii, tot ce avea pe lume. Avea să devină ca ea, plină de ranchiună, şi numai ea ştia ce fel de viaţa a dus. Era doar o fetiţă care nu merita să i se întâmple ce i s-a întâmplat şi ei. Avea numai nouă ani şi trei luni, şi abia aştepta să împlinească zece. Nu putea să-i curme fericirea, când nici măcar nu a ajuns să cunoască ce este cu adevărat.

Coborî pumnalul, se uită la el cu scârbă. Îl scăpă, năucă, şi tremurând se îndreptă spre uşă. Cum ieşi, începu sa fugă. Nu ştia unde.

- Pe unde o fi plecat? se întrebă Hiroko dimineaţa, după ce văzu că locul lui Taka de lângă sobă era gol.

- A plecat de tot, răspunse Aiko arborând un surâs drăgălaş. A spus să nu vă ingrijoraţi.

Semnificatia numelor [in cazul in care nu stiti japoneza binenteles ].

Aiko - the little loved one

Hiroko - generous

Taka - honourable